La 20 de ani am plecat la facultate din Focsani în București cu un singur gând: eu nu voi fi ca părinții mei.
Și de atunci am început să bifez:
✔️ Facultate
✔️ Job
✔️ Casă
✔️ Soț
✔️ Copil
Toți îmi spuneau că am tot ce trebuie. „Ești norocoasă, ai reușit.”
Dar în mine era gol. Nimic nu mă făcea să simt liniște. Nimic nu mă făcea să simt că sunt acasă în viața mea.
Un moment m-a zguduit. Îl lăsam pe Filip la grădiniță, iar el mi-a zis:
„Mami, mi-e dor de tine.”
Iar eu, fără să-mi dau seama, i-am răspuns:
„Și mie mi-e dor de mine.”
Atunci am înțeles: nu trăiam viața mea. Trăiam viața altora, după regulile normelor sociale, după „trebuie”-urile lor.
Și acel „mi-e dor de mine” a fost primul strigăt de trezire.
La 25 de ani, lista mea de realizări era și mai lungă. Job stabil, salariu bun, apartament luat in rate, o relație stabila, călătorii. Din afară, părea totul perfect. Dar înăuntru, golul era tot acolo. Încercam să-l umplu cu muncă, cu schimbări de job, cu cursuri după cursuri. Nimic nu ținea.
Abia mai târziu am înțeles de ce.
Trăiam în valorile altora.
Încercam să fiu „fata bună”, să nu dezamăgesc, să corespund. Și când faci asta, oricât ai bifa, simți că lipsește ceva.
Când mi-am descoperit valorile reale și am început să îmi echilibrez percepțiile polarizate pe pozitiv sau negativ,, a fost ca și cum aș fi pus pentru prima dată ochelarii potriviți. Tot ce trăisem până atunci — nemulțumirile, frustrările, conflictele — aveau sens.
Golul a început să se micșoreze.
Și, încet-încet, am început să mă regăsesc.
Poate și tu te afli acum în punctul în care bifezi, dar simți că lipsește ceva.
Vreau să știi că nu ești singură. Și că există un drum înapoi la tine. 🌿